Pescuitul - o boala

Cărăşei, crăpşori prinşi din greşeală, plătică şi clean pe râul Bârzava, mai câte o ştiuculiţă prinsă la blinker, cam ăsta era pescuitul meu în România. După 1992, anul în care ne-am mutat în Germania, am început să merg la pescuit nu doar ca să prind ceva, ci ţintit, iar ca ţintă aveam doar crapii mari în vizor. Din revistele de specialitate mi-am însuşit aproape tot ce ştiu astăzi, vorbesc despre pescuitul crapului modern, cu boilies-uri. Capturile au ajuns încet spre cifra de …20 de kilograme, până când într-o zi de toamnă, am fost martorul a 2 răpituri spectaculoase, ce mi-au redirecţionat ţelul. Eram la o partidă de pescuit la crap pe Rin, cu prietenul meu Erwin. Era în jur de ora 8 seara, se lăsase o linişte deplină, până când … o pleoscăială puternică pe apă şi … o raţă a început să măcăne ca o descreierată! Nu era ea de vină, săraca, ci partenera ei care s-a lăsat pradă unui somn flămând. Bocetele raţei rămase fără pereche nu au durat prea mult, căci în următoarele minute a urmat o a doua răpitură, la care a dispărut şi a doua raţă sub apă. Apoi s-a lăsat din nou liniştea pe apă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mai nimica… Dacă erau 2 somni diferiţi care au răpit cele două raţe, sau doar unul singur care să fi fost tare flămând, asta nu pot spune. Insă din acea zi, am lăsat crapul în voia lui Erwin, iar eu am început să mă înarmez pentru vânătoarea de somni. Pregătelile pescuitului la somn… Ca şi la pescuitul la crap am început prin a-mi cumpăra cărţi şi reviste despre pescuitul la somn, am contactat alţi pescari care aveau deja la activ numeroase capturi de somn, am studiat forumurile pescarilor de somn din Germania (mulţam Doamne că există în ziua de azi internet şi aceste forumuri), m-am informat asupra lansetelor, mulinetelor şi accesoriilor pentru pescuitul la somn. A mai urmat să-mi cumpăr şi o bărcuţă cu motor şi un sonar, iar acum pot spune că am cam tot de ce e nevoie pentru un pescuit plin de succes la somn. Ceea ce mai lipseşte este mai mult timp liber şi … ca la orice în viaţă, puţintel noroc! Treaba cea mai faină este că pescarii din Germania sunt nişte pescari excelenţi, care ani de zile au testat, au încercat, au investit enorm de mult timp, bani şi muncă în acest pescuit, iar acum pescuiesc foarte inovativ şi cu succes la acest peşte. Ideea este că noi nu mai trebuie să inventăm pescuitul la somn, ci doar să le urmăm sfaturile, să le copiem monturile şi să prindem giganţii râurilor din România cu cel mai mic efort posibil, dar necesar: adică, să mergem la pescuit, cît se poate de mult şi de bine. M-am îndrăgostit de pescuitul la somn din două motive: unul fiind mărimea necunoscută a somnului ce îl pot prinde, deoarece somnul este un peşte ce creşte necontenit!, dimensiunile lui putând ajunge gigantice, iar al doilea motiv este modul extrem de variat prin care încercăm să-l păcălim: la grund, la plută sau la blinker (cu nadă artificială) atât de pe mal cît şi din barcă, pescuitul la clonc (preferatul meu), la toate acestea putând fi folosite nenumărate momeli şi sisteme diferite. Voi încerca cît se poate de bine să explic fiecare metodă în parte, prin schiţe, poze şi videoclip-uri, dar vă rog, ori de câte ori găsiţi ocazia, daţi-vă cu părerea, folosiţi Forumul să puneţi întrebări, pentru că vom găsi o cale spre fiecare răspuns, chiar dacă ne ia ceva timp şi puţin efort. Somnul este un peşte foarte puternic. Pentru a ieşi mai totdeauna învingători într-un dril cu un somn mare, trebuie ca toate sculele, monturile şi accesoriile folosite de noi să nu prezinte nici o verigă slabă în tot acest arsenal. Pe perioada când eram pe urmele crapilor mari, am fost într-o dimineaţă de iulie la pescuit pe Rin. Aveam momit de câteva zile la rând cu boilies-uri cu aromă de scoică, cam la o distanţă de 10 metrii de mal, între nişte smocuri cu iarbă, adică acolo unde era “viaţă” în apă. Apa avea 1,5 metrii adâncime. Deoarece pe fund era puţin mâl, am folosit la două monturi pop-up-uri. Pescuind atât de aproape de mal, am fost nevoit să fac cît mai puţină gălăgie şi să nu repet aruncările monturilor, pentru a nu speria peştii aflaţi în mal. Una dintre monturi, cu pop-p, n-am reuşit să o lansez unde vroiam, aşa că am lăsat-o acolo unde a picat, la doar 3 metrii de mal. M-am instalat fain-făinuţ pe scaun, în aşteptarea primei trăsături din zorii zilei. Spre surprinderea mea, după nici măcar 10 minute, piiip – pip – piiip…prima trăsătură! Unde? La băţul cel mai aproape de mal. Iau lanseta, strâng frâna, contrez … şi era să zbor în apă. De-strâng puţin frâna şi încerc să opresc tamburul cu palma. Lanseta de 3,5 lbs s-a curbat la maxim, monofilamentul de 0,35 fluiera în adierea vântului, şansă să opresc acel bolid n-am avut. După ce peştele mi-a luat aproape 100 de metrii de fir fără să se oprească, de parcă ar fi fost un tren de marfă, am strâns frâna şi am încercat să-l stopez. Brusc, s- a întors şi a luat-o cu viteză înapoi în mal, eu nu am reuşit să recuperez atâta de repede. Bine-nţeles că, intrat prin smocurile de iarbă din mal a reuşit să rupă firul şi să-mi scape. Cu un echipament de crap serios, cu care la peşti de 18 – 20 de kg drill-ul era o plăcere, fără obstacole în apă, doar cu nişte smocuri de iarbă la mal, nu am reuşit să schiţez mai nimica la acel gigant. Sunt bolnav! Dar nu vreau să mă tratez… Ca orice pescar “înrăit” care a descoperit acest hobby încă din copilărie, pasiunea aceasta a devenit pentru mine din ce în ce mai puternică. Cu fiecare zi ce trece ia tot mai multă amploare, mă urmăreşte clipă de clipă, zi şi noapte, mă face să aştept cu nerăbdare următoarea partidă de pescuit. După câteva zile de ne-pescuit, încep să tremur, tensionez, nu mă mai pot concentra la nimica altceva, devin disperat. Sufletul meu e dăruit cu totul: o parte aparţine familiei mele, cealaltă pescuitului. Pescuitus Virusatus Spre deosebire de majoritatea pescarilor amatori care au început cu pescuitul cărăşeilor cît palma, a obleţilor şi bibănaşilor americani (sorete), eu am început deja la vârsta de 2 ani, cu pescuitul în … găleata de gunoi a bunicilor mei. Nu-mi mai amintesc dacă atunci am prins ceva sau nu, însă îmi amintesc exact ziua când am prins primul meu crap. Era în vara lui 1980, eram în vacanţă şi m-am dus la balta din capătul oraşului meu natal, Deta. În momentul în care am avut peştele pe mal, m-am întors cu spatele la baltă şi am fugit cît am putut de repede cu el acasă (cârligul îl avea încă în gură). Într-o mâna ţineam crapul iar în cealaltă lanseta. Am intrat în viteză în bloc, am agăţat vârful lansetei de marginea uşii (iaaau.., s-a rupt vârful, dar dă-l dracu’) şi am intrat victorios în apartament: “Muttiiii, uite ce crap cît mâna am prins!” (Mutti înseamnă mămică în germană). “Unde ţi-ai uitat bicicleta, Zorane? Du-te caut-o şi să vii immmmediat acasă!” a fost răspunsul mamei, care m-ă văzuse de pe geam cum am venit fuguţa acasă, fără bicicletă. Doar cu gândul la bicicletă şi pedeapsă, am lăsat totul jos şi am plecat în grabă înapoi spre baltă. Ajuns acolo mi-am găsit Pegasul alb, dar în loc să mă întorc acasă, am trecut pe la fiecare pescar de pe baltă povestindu-i despre crapul cît mâna pe care l-am prins cu puţin timp în urmă. Entuziasmat de această captură, poveştile s-au lungit şi încet s-a făcut seara. De pedeapsă tot n-am scăpat, pentru că nu m-am întors la timp acasă. Iar crapul cît mâna a fost de fapt un crăpşor de 25 cm. O fi fost el cît mâna mea, însă mâna mea era pe atunci mânuţa unui copil de 9 ani. Presupun că acel crap a fost doza decisivă care m-a umplut pe viaţă de acest virus plăcut şi greu de vindecat, Pescuitus Virusatus.